A

A fost o perioada în care am rătăcit. Mi se părea că locul meu nu este aici, şi că aş putea să fac atât de multe alte lucruri. Totul în jurul meu scârţăia, sau cel puţin asta era senzaţia mea. Devenisem antisocial şi nimic nu mă mai mulţumea. M-am întors împotriva tuturor, şi cel mai interesant împotriva mea. Mă autosabotam, lăsăm baltă proiectele în care mă implicam. Îi dezamăgeam pe cei din jurul meu şi pe mine. Totuşi starea de disconfort prin care treceam, deznădejdea celorlalţi nu m-a făcut să spun stop. Voiam să plec. Nu ştiam unde, dar eram hotărât să o fac. Orice alt loc decât cel în care eram purta promisiunea unui „mai bine”, cel puţin în capul meu. Interesant era că eu nu ştiam ce înseamnă mai bine, dar mă încăpăţânăm să CRED într-o idee vagă, într-un altceva. Am pus punct relaţiilor cu cei din jurul meu, pentru a avea un început proaspăt. Altă idee cretină ce-mi zburda prin cap. Chestia asta cu un nou început, ca şi cum TU nu mai eşti TU, eşti ceva nou :)) rahat! Am un prieten care spune că oamenii nu se schimbă. Mi-a luat ceva să realizez cât de adâncă este vorba ce o spune. Am ajuns să realizez că oamenii nu fac decât să se descopere, pas cu pas. Pentru că se tem că dacă ar face-o dintr-o dată ar crăpa :). Ceva crapă întradevăr: sistemul de credinţe, identitatea, apartenenţa, ataşamentul, toate astea crapă şi lasă loc unei lumini ce da să iasă prin crăpături. Ne este frică de întunericul din noi încât nu am stat nici o secundă să ne punem problema că poate e lumina înăuntrul :))). Este evident, soarele răsare în fiecare zi şi aduce cu el lumina, necondiţionat. Oare şi noi suntem la fel dacă ne-am lasă dezgoliţi? Am aduce lumina? Târându-mă prin teatrul pe care-l jucam şi-l observam, ba victimă, ba agresor, ba fugar. Priveam stările prin care treceam de la o clipă la alta ca pe nişte scenarii pe care sunt obligat să le trăiesc pentru a le învaţa. Nu-mi putea explica. Lucid eram şi totuşi mă complăceam într-o joacă tragic-comică care producea celor apropiaţi durere. Acum plângeam, acum râdeam, acum eram gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a luat doar o clipă să realizez inutilitatea lucrurilor din capul meu care mă făceau să mă învârt într-o continuă frică perpetuă, fără direcţie. Stop! Respiră! Decide! Poţi! Îţi place comedia tragică, sau dansul conştient al existenţei?

Sursa foto: https://pixabay.com/

There are no comments