Deseori observ cum aceeaşi situaţie înseamnă altceva pentru mulţi dintre oameni. Cum un copil poate părea în ochii părintelui sau a unui psiholog un caz de ADHD, sau prost crescut, neatent, ori pur şi simplu doar copil energic. Uneori mă amuz, uneori mă îngrozesc să mă gândesc cum se întâmplă de oamenii cresc oameni. Făcând acest lucru raportându-se la lucruri pe care le cred, nu pe care le ştiu. Realizez cât de puţine lucruri ştim cu adevărat. Mai nimic! Îmi zic când stau şi sunt sincer cu mine. Şi totuşi umblăm plini de noi cu gândul că ştim foarte multe. Realitatea este că suntem mult prea preocupaţi să trecem prin timp încât timpul trece peste noi. Ne trezim într-un târziu şi dăm înapoi pagina timpului într-o tentativă de amintire a ceea ce a fost. Apoi oftăm gândindu-ne, ce bine era pe atunci…înainte care de fapt este în urmă. Pentru că privim trecutul, proiectandu-l în viitor.   Nici unul nici celălalt neexistând decât ca şi concepte. Ne agăţăm de concepte abstracte, pierzând ceea ce este simplu, unic şi irepetabil…PREZENTUL. Ne pierdem în lumea lui cândva, mâine, poimâine şi uităm de AZI. Precum omul mereu pe drumuri. Atunci când este la servici se gândeşte ce bine ar fi fost să aibă mai mult timp alături de familie şi când este în familie se gândeşte câte lucruri a lăsat nerezolvate la servici. Rămân interzis în faţă teatrului tragic-comic pe care unii îl joacă inconştienţi, susţinând sus şi tare că altfel nu se poate. Cum viaţa pentru ei este doar un şir de probleme la care se adaugă clipe mici de fericire. Care par insignifiante şi pentru care uneori, nu prea merită să te osteneşti. Pentru că vin rar şi durează atât de puţin. Cum necazurile parcă-i caută şi au ceva personal cu ei. E doar un rol, ce pare atât de real, încât uneori te trage în vâltoarea lui. Te face să te identifici cu el, şi uiţi că tu eşti actorul. Atâta energie consumată în zadar. Atâta timp petrecut în inconştienţă. TREZIREA!