Ai întâlnit vreodată o persoană care pozează într-un zâmbet toată, iar dacă privești din exterior ți se pare că are toată lumea la picioare?
Când în schimb te uiți cu ochiul cunoscătorului vezi că dincolo de zâmbet se ascunde o nesiguranță și niște construcții mentale care mănâncă bucăți din suflet.
Am stat și am cugetat întrebându-mă cum pot cele două să coexiste. O tristețe adâncă hrănită de sentimente de vină și niște zâmbete largi luminoase.
Paradoxal cele două sunt în antiteză, când în realitate ele sunt de fapt fețe ale aceleași monede.
Tristețea este zâmbetul decăzut, bucuria care cu aripi frânte vrea să zboare dar nu poate, zăbovind în ungherele sufletului. Căutând în cele mai adânci cotloane materiale pentru făurirea unor noi aripi.
Zâmbetul este reușită înălțării, acea dulceață a emoțiilor, care nu are legătură cu exteriorul, ci cu ceea ce curge în interiorul fiecăruia, energia care acum s-a calibrat pe o frecvența, pe care unii o numesc mai înaltă.
Pendulăm între cele două mai mult și mai des decât ne putem imagina, fugind de una și îndreptându-ne către cealaltă, fără să realizăm că de fapt fiecare din ele își are propriile daruri. Pe care dacă știm să le integrăm, ne înaltă, una printr-un zbor lin iar cealaltă prin salturi demne de Superman :).
Ce zici, data viitoare când te găsești într-una din aceste situații… o să privești cu alți ochi?
Poate nu critici, ci deschiși.
Hm…
de Mugurel Călin