Într-o zi copilul meu avea poftă de lămâie şi mă tot bătea la cap, spunându-mi să mă duc să îi cumpăr pentru că vrea să o mănânce cu sare. Ca un tată responsabil ce sunt, m-am gândit, că pot trece peste faptul că tocmai am venit de afară şi pentru că am timp pot să mă duc să îi cumpăr ca să îşi facă poftă.
Zis şi făcut. La întoarcere satisfăcut de isparava mea, că am trecut peste confortul fizic şi m-am dus, am început să tăi lămâia felii ( ca pentru tequila), gândindu-mă că şi copilul va fi încântat şi că se va bucura de atenţia pe care o ofer procesului. Tăiam felii egale, pe care apoi le împărţeam în două, ofeream toată atenţia şi prezenţa mea actului, deoarece voiam să-l fac bine.
La un moment dat copilul apare şi se uită curios la ceea ce făceam eu şi mă întreabă:
-Ce faci?
Eu îi răspund pe un ton vesel, satisfăcut despre lucrul pe care îl făceam:
-Îţi tăi lămâie, pentru că am fost, ţi-am cumpărat şi acum vreau să îţi dau.
Şi-a împreunat braţele şi mi-a spun pe un ton îmbufnat mai, mai să crape a lacrimi:
-Eu nu o vreau aşa, eu nu mănânc ceea ce faci tu acolo!!
În următoarea secundă am simţit de parcă pică cerul pe mine, se pare că micuţa a atins o coarda sensibilă, tot efortul meu de a mă duce şi a cumpăra, toată atenţia mea de a tăia lămâia şi de a o aşeza atent pe farfurie fusese în zadar.
Eu: -Ba da o mănânci, dacă nu voiam să mănânci lămâie nu cumpărăm, o mănânci aşa cum am tăiat-o eu!
Ea îmi răspunde pe un ton ferm şi sigur:
-Eu nu mănânc ce ai făcut tu acolo, eu o vreau altfel!!
În această etapă a discuţiei, sângele meu alerga cu o viteză uluitoare, gândurile îmi invadaseră capul şi liniştea pe care o aveam odinioară în interior se risipise între cuvinte ce veneau de-a valma în capul meu şi care voiau să-mi justifice acţiunea.
Eu: -Tu crezi că am luat lămâia să mă uit la ea, dacă asta voiam să fac nu mai cumpărăm, am luat-o să mănânci!
-Eu nu mănânc aşa ceva! Copilul o ţinea într-una pe a lui, gata, gata să izbugneasca în lacrimi.
Subit am zâmbit dându-mi seama de penibilitatea situaţiei şi de faptul că dacă tot vreau să ofer ceva, atunci să ofer cum se cere, mai erau lămâi aşa că pot să îi tai lămâia cum vrea ea şi să o servesc. Asta am şi făcut, am tăiat lămâia în două, am pus-o pe farfurie, am pus sare lângă ea şi hop, pe faţă copilulul a apărut un zâmbet larg. A luat farfuria şi a plecat.
La mine gândurile s-au întors şi mă rodeau cu întrebări de genul ” cum să vrei să faci un bine să ai toate intenţiile pozitive apoi să te trezeşti într-un conflict?”
Încă fierbeam şi m-am hotărât să iau atitudine, m-am dus în sufragerie unde copilul mânca din lămâie şi se uită la televizor, alt lucru pe care nu-l agreez.
Opresc televizorul pentru a o face atentă, că doar sunt un adult şi copilul „trebuie” să mă asculte. Îmi încep discursul repetat în minte, în care îi spuneam:
Fată ştii foarte bine că dacă nu voiam să îţi dau lămâie nu cumpărăm, doar nu am cumpărat-o să mă uit la ea, am cumpărat să mănânci.
Ea mă ignora cu nonşalanţă uitându-se pe pereţi. I-am dat telecomanda şi am plecat mai frustrat decât venisem iniţial.
M-am dus în dormitor, unde am început să mă lamentez iar că mă ignoră şi o doare în… de ceea ce spuneam eu. Mândra mea stătea şi ascultă cu zâmbetul pe buze. Pe un perete în camera am un tablou pe care scrie „ Do more of what makes you happy” şi că să-mi distrag atenţia de la gândurile care mă tot sâcâiau şi îmi ciufuleau orgoliul, am început să mă joc cu propoziţia în cap, amestecând cuvintele, „what make you happy”, „makes you happy why”,”happy more you”, „more you happy”, „do happy you”, făcând lucrul acesta mi-a apărut o întrebare „ Ce am eu de învăţat din toată experienţa de mai devreme?”
Subit s-a făcut linişte în capul meu şi un răspuns s-a ridicat din liniştea ce domnea acum înăuntrul meu. „ Experienţa ta, nu trebuie să fie experienţa ei!”
Am simţit că mă luminez la faţă şi toată tensiunea din corp a dispărut. :)) şi am început să râd.
Mi-am dat seama că întradevăr, ceea ce eu voiam să impun era pentru mine şi în nici un caz pentru fata mea şi că acolo unde eu voiam să fac pe adultul, cea care a dat dovadă de maturitate a fost ea, pentru că şi-a păstrat direcţia, a ştiut ce vrea şi a obţinut ceea ce a vrut, chiar dacă pe moment s-a simţit în disconfort.
Uneori maeştrii sunt fix în locurile în care ne uităm cel mai puţin şi dacă ţinem ochii deschişi, inima largă şi trecem peste orgolii personale, viaţa ne poate învaţă lucruri magice.
Care-i „experienţa” ta pe care vrei să o impui copilului tău sau lumii?
Mulţumesc Ali!