Tag: experienta

Posted on

Gânduri…

Sunt gânduri pe care le pun pe foaie. Nu știu ce o să iasă și asta îmi stârnește curiozitatea. Aerul în jurul meu este plăcut. Am o senzație de liniște, pace…Așezare. Probabil este de la scaunul pe care stau.

Afară se inserează, E fain! Ziua cu noaptea se întâlnesc într-un dans haios. Oamenii sunt în tranșă lor, departe de ceea ce se întâmplă și adânciți în telefoanele lor. Zâmbesc, imi simt respirația cum intră și iese din plămâni. Respir universul, mă respir pe mine. E fain! Am ajuns să realizez ceva…Fiecare vis care nu este pus în practică moare, fiecare gând neenergizat dispare. Viața se desfășoară în fiecare zi, ea crește nonstop. Este o curgere de energie continuă.

Așa că tu cititorule care ai un vis, dacă nu lucrezi la el astăzi atunci visul tău moare. Se stinge ușor, ușor ca într-un final să-și dea ultima expiratie, nefiind inspirat de către tine.

Au trecut ani buni în care am așteptat să se întâmple ceva, ca într-un final să realizez că totul se întâmplă și eu sunt singurul care așteaptă. Uit, sau mă fac că nu văd uneori mințindu-mă că sunt prea slab pentru a face față curgerii vieții.

Se zice că ne certăm copiii atunci când le este frică de întuneric, dar omule matur, tu ajungi să îți fie frică de lumina. Un tip inteligent a spus odată : ” Oamenii nu poartă culori pentru că le este frică să fie văzuți”.

Este ciudat cum atunci când avem câte un copil mic pe mâna îl îmbrăcăm în tot felul de chestii caraghioase, îl împopoțonăm că pe o bijuterie că să-l observe tot poporul. Dar de noi uităm…purtăm blugi, tricouri, cămăși, bluze – negre, gri, kaki, mințindu-ne că este mai comod așa.

Cum ar fi dacă astăzi ai muri? Ei bine eu dacă mor astăzi vreau ca atunci când doamna moarte vine, măcar să mă găsească bine îmbrăcat, viu colorat. Atunci când mă vede să mă invite la dans, nu să-i fie rușine cu mine. Să-mi prezinte câmpiile alizee :)), mândră că îi întru în împărăție.

Pe vremuri în tradiția samurailor exista un obicei. Aceștia în fiecare dimineață se pregăteau pentru moarte printr-un ritual, care implica pe lângă aranjarea părului, tăierea unghiilor, îmbrăcarea unei ținute specifice și atenția la cel mai mic detaliu. Tradiția spune că se pregăteau pentru moarte, eu zic că se pregăteau pentru viață. Atenți și meticuloși, la ei și la cei care-i înconjurau.

Tu ce faci?

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Posted on

Rătăcire sau derivă…

Uneori stau şi mă gândesc care este motivul pentru care nu îmi urmez visurile? Ce mă ţine în loc? Ce mi-ar oferi un boost de energie, voinţă sau dorinţă? Nu găsesc nici un răspuns concret şi pot face doar presupoziţii. Pot lua postura de “părerist” :). Dar nici asta nu mă ajută. Sunt încă departe de atingerea a ceea ce eu numesc succes. Nişte scuze nu mă aduc mai aproape. Aştept inspiraţia şi rămân doar cu aşteptarea, fără nici un alt rezultat. Aştept să îmi vină acele cuvinte cu care o să impresionez…dar tot nimic. Aştept să fiu contactat de cineva care o să îmi recunoască meritele deosebite. Să îmi vorbească despre felul în care citesc eu oamenii şi văd cadre de referinţă, cum pot să demontez poveştile lor şi  fac măşti să cadă. Bullshit! ce fac dacă acel cineva nu apare? Aşteptarea nu pare a fi un plan bun sau fiabil în acest caz. Plus că dacă vreau să aduc ceva în fiinţă este treaba mea să-mi pun amprenta. Tu ce aştepţi? Aştepţi pe cineva care să te bată pe umăr şi să spună “- Wow ce treaba bună ai făcut! Felicitări!” Aştepţi pe cineva care să te ia de mâna şi să te ducă la sigur undeva, mai bine? Asta nu se va întâmpla, pentru că tu eşti singurul care ştie ce înseamnă mai bine pentru tine. Cu şi prin ochii tăi tu eşti singurul care-şi proiectează povestea. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. Astea toate implică o acţiune din partea ta. Ai putea să-mi spui, dar stai aşa americanul înţelept spune… “Good things come to those who wait” . Adevărat, dar nu despre aşteptare este vorba, ci despre răbdare. Plantezi sămânţa, o uzi, o îngrijeşti apoi ai răbdare. Nu te apuci să scormoni pământul şi să te întrebi, unde îmi este recolta. Lucrurile nu funcţionează aşa…Închei printr-un citat care mi-a trezit un zâmbet mare  pe chip la citirea lui şi mi-a tras şi un semnal de alarmă :).

“Inspiration is for amateurs — the rest of us just show up and get to work. And the belief that things will grow out of the activity itself and that you will, through work, bump into other possibilities and kick open other doors that you would never have dreamt of if you were just sitting around looking for a great ‘art idea’.” -Chuck Close, American artist who achieved fame as a photorealist through massive-scale portraits.

Sursa foto: https://pixabay.com/

Posted on

Când îngerii cad…

A fost o perioada în care am rătăcit. Mi se părea că locul meu nu este aici, şi că aş putea să fac atât de multe alte lucruri. Totul în jurul meu scârţăia, sau cel puţin asta era senzaţia mea. Devenisem antisocial şi nimic nu mă mai mulţumea. M-am întors împotriva tuturor, şi cel mai interesant împotriva mea. Mă autosabotam, lăsăm baltă proiectele în care mă implicam. Îi dezamăgeam pe cei din jurul meu şi pe mine. Totuşi starea de disconfort prin care treceam, deznădejdea celorlalţi nu m-a făcut să spun stop. Voiam să plec. Nu ştiam unde, dar eram hotărât să o fac. Orice alt loc decât cel în care eram purta promisiunea unui “mai bine”, cel puţin în capul meu. Interesant era că eu nu ştiam ce înseamnă mai bine, dar mă încăpăţânăm să CRED într-o idee vagă, într-un altceva. Am pus punct relaţiilor cu cei din jurul meu, pentru a avea un început proaspăt. Altă idee cretină ce-mi zburda prin cap. Chestia asta cu un nou început, ca şi cum TU nu mai eşti TU, eşti ceva nou :)) rahat! Am un prieten care spune că oamenii nu se schimbă. Mi-a luat ceva să realizez cât de adâncă este vorba ce o spune. Am ajuns să realizez că oamenii nu fac decât să se descopere, pas cu pas. Pentru că se tem că dacă ar face-o dintr-o dată ar crăpa :). Ceva crapă întradevăr: sistemul de credinţe, identitatea, apartenenţa, ataşamentul, toate astea crapă şi lasă loc unei lumini ce da să iasă prin crăpături. Ne este frică de întunericul din noi încât nu am stat nici o secundă să ne punem problema că poate e lumina înăuntrul :))). Este evident, soarele răsare în fiecare zi şi aduce cu el lumina, necondiţionat. Oare şi noi suntem la fel dacă ne-am lasă dezgoliţi? Am aduce lumina? Târându-mă prin teatrul pe care-l jucam şi-l observam, ba victimă, ba agresor, ba fugar. Priveam stările prin care treceam de la o clipă la alta ca pe nişte scenarii pe care sunt obligat să le trăiesc pentru a le învaţa. Nu-mi putea explica. Lucid eram şi totuşi mă complăceam într-o joacă tragic-comică care producea celor apropiaţi durere. Acum plângeam, acum râdeam, acum eram gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a luat doar o clipă să realizez inutilitatea lucrurilor din capul meu care mă făceau să mă învârt într-o continuă frică perpetuă, fără direcţie. Stop! Respiră! Decide! Poţi! Îţi place comedia tragică, sau dansul conştient al existenţei?

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Intră în joacă!

Ce faci când eşti într-o situaţie în care gândul tău strigă către tine: “-Nu eşti capabil să faci faţă situaţiei!” Spui… fuck it! Şi accepţi provocarea sau intri în cochilia ta din care lucrurile par a fi în siguranţă. Mintea este făcută să te protejeze, nu spun că este bine sau rău dar acesta este scopul ei. Scop pe care şi-l îndeplineşte atât de bine pe cât a fost programată. Este ca şi cum tu ai avea o livadă de pomi fructiferi şi cineva te întreabă: -Ce creşti? Iar tu îi rapunzi pe un ton răspicat şi aproape dezamăgit: -MERE…pentru sunt singurele fructe care cresc la mine în livadă. Ei bine pentru că doar asta plantezi. Se zice că nu poţi învaţa un câine bătrân trucuri noi. Asta pentru că cei care au spus această zicală probabil se concentrau pe câine şi pe truc, în loc să îi aducă la cunoştinţă animaluţului că până şi el poate învăţa trucuri noi indiferent de ceea ce crede. O sa rămâi suprins să vezi ce pot face oamenii atunci când simt şi văd că există posibilitatea învăţării a ceva nou. Nu tot ceea ce facem iese din prima aşa cum ne dorim, cum ne aşteptăm. Şi asta iar face parte din mecanismul minţii de a ne proteja. Creearea de aşteptări, apoi neatingerea lor. Mereu lucrurile în capul nostru sunt învelite într-o aura misterioasă, un ceva care are legat de el promisiunea unui sentiment de a fi sau a te simţi într-un anumit fel la îndeplinirea scopului. Nu este decât praf în ochii celui ce crede în iluzii. Nimic pe lumea aceasta nu îţi va oferi un sentiment. Toate trăirile, sentimentele tale izvorăsc din interiorul tău. Le ai deja! Nimeni şi nimic nu îţi dă nimic deşi aşa pare. Alergăm înnebuniţi să obţinem ceva de la ceilalţi. O stare de bine, un zâmbet, aprobare, sprijin, mângâiere. Dacă priveşti atent toate aceste lucruri, senzaţii se întâmplă atunci când le dai voie să se întâmple. Ele izvorăsc din interiorul tău. Sunt deja potenţialităţi în tine şi ies la iveală atunci când le laşi, ţi le asumi şi le manifeşti. Tot ceea ce se întâmplă este un joc interior al formelor invizibile transformate în vizibil. Ne scapă faptul că sursa lor suntem chiar noi. Ai fost curios să închizi ochii pentru o perioada mai îndelungată să vezi ce se întâmplă cu lumea? La început poate apărea un zgomot, apoi imagini proiectate, reziduri ale minţii, interpretări, senzaţii, gânduri care zboară de colo colo şi te agaţă în vâltoarea lor. Dacă ai răbdare după o perioadă acestea se rarefiază precum aerul încărcat de peste zi la atingerea dimineţii. Uşor uşor gândurile se aşează, zgomotul intern se pierde într-o vastă dimensiunea a liniştii. Ataşamentul dispare şi rămâne doar o prezenţa, care observă, fără să judece, fără să interpreteze. O stare de a fi:). În livada ta cresc doar mere, pentru că tu eşti grădinarul şi asta plantezi, animăluţul din tine nu mai învaţă trucuri noi pentru că a uitat cum este să se joace sau măcar că se poate juca. Pentru ce te-ai limita la un set de credinţe fixe şi rigide?… Deja ai răspuns? Atunci poţi fi sincer cu tine şi să-ţi dai seama că, dacă nu joci la potenţial maxim te joci cu tine. Sau mai degrabă laşi mintea să preia controlul şi să facă ce ştie ea mai bine, să te ţină în graniţe fixe de protecţie. Cine se uită la aceeaşi piesă de teatru ani la rând? Ce om întreg la minte joacă acelaşi joc la nesfârşit? Cât mai ai de gând să dansezi după cum cânta mintea ta? Există riscuri, nu am să te mint…ori de câte ori păşeşti în afara ariei tale de confort şi siguranţă şi mai ştiu ceva…MERITĂ!

Intri conştient în joacă?

Sursa foto: https://pixabay.com/

 

Posted on

Psihologia gândacului…

Astăzi scumpa mea a văzut un gândac. Speriată de astfel de făpturi a luat spray-ul şi a început să pulverizeze, până când gândacul a căzut pradă otrăvirii. Apoi a început să mă întrebe oare de unde vine şi ce-i cu el. Eu am spus că poate vine de pe gura de la canalizare. Ea nu şi nu, că sigur vine din altă parte, dându-mi o explicaţie aproape logică. “Vezi tu când l-am atacat cu spray-ul el a fugi în direcţia balconului, ceea ce înseamnă că de acolo vine. Gândacul a fugit spre direcţia pe care o cunoaştea”… spuse ea. Acum eu stăteam şi digeram informaţia pe care mi-o livra cu atâta patos şi convingere şi în capul meu s-a creat o legătură…Diferenţa între un gândac şi un om nu este aşa mare. Ori de câte ori ne simţim ameninţaţi “fugim”spre direcţia pe care o cunoaştem…nu ne gândim dacă este decizia corectă…alegem calea facilă…acolo unde ne este cunoscut. Teoria ei s-a dovedit a fi valabilă în cazul gândacului pentru că mai pe seară am avut un alt vizitator care a apărut din direcţia indicată de ea…şi care a sfârşit la fel, prin gazare. Acum eu stau şi mă gândesc. Cu o asemănare aşa flagrantă între comportamentul gândacului şi cel al omului, ce oare ne diferenţiază? Poate că avem capacitatea să alegem când devenim conştienţi? Poate că putem fi mai versatili în faţa pericolului? Oare o fi faptul că uneori puşi în lumina pericolului putem deveni conştienţi  de luciditatea din spatele fricii? Uneori avem tendinţa să fugim spre siguranţă…mă intreb, pentru ce motiv? Alteori ne complacem în nebunia de a face acelaşi lucru continuu deşi în aparenţă nu ne oferă nici o satisfacţie.  Ceea ce ne este confortabil şi ne protejează devine pe nesimţite şi cuşca în care ne închidem. Construim ziduri mentale pentru a rămâne prinşi între ele, şi ne sufocăm de spaţiu mult prea mic care ne rămâne după ce am făcut ditamai fortăreaţa. Gândacul nu a avut de ales şi s-a sufocat sub jetul aruncat cu presiune de spray. Tu te sufoci sub presiunea zidurilor construite de tine, a ceea ce tu crezi că este ACASĂ- SAFE! O iluzie… Nu proceda precum gândacul să fugi spre ACASĂ, asta nu ajută pe nimeni. În cazul lui şi-a dat de gol şi sursa din care venea. A te întoarce nu e bine pentru nimeni, a merge înainte poate oferi posibilităţi multiple. Presărate cu mici pericole pe ici pe colo. Ţine minte că tu eşti cel care-şi stabileşte graniţele. Înţeleptul gândac a plecat într-o călătorie şi a sfârşit în felul lui. Dacă ar putea vorbi, probabil nu ar avea regrete. Dar tu? Din fortăreaţa ta construită cu atâta grijă care acum ţi-a devenit temniţă. Ai curaj să păşeşti afară? Gândacul a ales…TU poţi?

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Miracolul vieţii

Este ora 20.00, tocmai am ieşit de la serviciu după o zi care în prima instanţă nu anunţa decât o întârziere de dimineaţă şi mult de lucru. Privesc în jurul meu şi am senzaţia că simt aerul aşezat. Este o senzaţie palpabilă, dar nu cu mâinile ci cu sufletul. Păşesc şi parcă totul cântă a armonie. Maşinile care trec pe drum, oamenii grăbiţi, vântul, parcă toate aceste elemente iau parte în crearea unui cântec al existenţei. Analizez corpul şi….simt fericire! Deşi corpul doare în urma unei febre musculare, sentimentul de fericire este viu şi vibrant. Păşesc şi cu fiecare pas se lărgeşte zâmbetul pe chip. Agitaţia a devenit cântec pentru urechile corpului meu, mersul este parcă precum un dans. În stânga mea o clădire în contrucţie îşi spune povestea prin zgomotele şi vocile celor care lucrează de zor la ridicarea ei. Simt linişte în interior. Culorile au devenit mai vii, vibrante. Copacii se mişcă şoptindu-mi lucruri despre viaţă, nu aud cuvinte…doar vibraţie la o anumită frecvenţă. Mă simt în siguranţă,  simt că am tot ceea ce am nevoie în clipa respectivă. Corpul respiră în ritmul lui lipsit de efort, inima bate constant şi-l acompaniază. Zâmbetul larg de pe chip exprimă ceea ce se întâmplă în interior. Ce miracol, ce minune! Un gând se ridică în aer şi-mi spune…” unde ai fost până acum, de nu ai văzut toate astea?” Încep să rad în hohote şi nu simt nevoia să dau nici un răspuns gândului. Bucuria domneşte în aer. ATÂT!

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Perspective

Deseori observ cum aceeaşi situaţie înseamnă altceva pentru mulţi dintre oameni. Cum un copil poate părea în ochii părintelui sau a unui psiholog un caz de ADHD, sau prost crescut, neatent, ori pur şi simplu doar copil energic. Uneori mă amuz, uneori mă îngrozesc să mă gândesc cum se întâmplă de oamenii cresc oameni. Făcând acest lucru raportându-se la lucruri pe care le cred, nu pe care le ştiu. Realizez cât de puţine lucruri ştim cu adevărat. Mai nimic! Îmi zic când stau şi sunt sincer cu mine. Şi totuşi umblăm plini de noi cu gândul că ştim foarte multe. Realitatea este că suntem mult prea preocupaţi să trecem prin timp încât timpul trece peste noi. Ne trezim într-un târziu şi dăm înapoi pagina timpului într-o tentativă de amintire a ceea ce a fost. Apoi oftăm gândindu-ne, ce bine era pe atunci…înainte care de fapt este în urmă. Pentru că privim trecutul, proiectandu-l în viitor.   Nici unul nici celălalt neexistând decât ca şi concepte. Ne agăţăm de concepte abstracte, pierzând ceea ce este simplu, unic şi irepetabil…PREZENTUL. Ne pierdem în lumea lui cândva, mâine, poimâine şi uităm de AZI. Precum omul mereu pe drumuri. Atunci când este la servici se gândeşte ce bine ar fi fost să aibă mai mult timp alături de familie şi când este în familie se gândeşte câte lucruri a lăsat nerezolvate la servici. Rămân interzis în faţă teatrului tragic-comic pe care unii îl joacă inconştienţi, susţinând sus şi tare că altfel nu se poate. Cum viaţa pentru ei este doar un şir de probleme la care se adaugă clipe mici de fericire. Care par insignifiante şi pentru care uneori, nu prea merită să te osteneşti. Pentru că vin rar şi durează atât de puţin. Cum necazurile parcă-i caută şi au ceva personal cu ei. E doar un rol, ce pare atât de real, încât uneori te trage în vâltoarea lui. Te face să te identifici cu el, şi uiţi că tu eşti actorul. Atâta energie consumată în zadar. Atâta timp petrecut în inconştienţă. TREZIREA!

Posted on

Oglida spartă…

Am avut un vis, sau a fost real… Stăteam întins pe pat, pe la 1 A.M., ora mea favorită de contemplare. Apoi din senin totul s-a amestecat, ca într-un vârtej viu colorat, unde eu eram una cu totul şi totul eram eu! O senzaţie intensă m-a incercat, după care a apărut întrebarea…Unde sunt eu???!!?? Contrariat…priveam de parcă aş fi fost peste tot, precum o prezenţă şi atât. Fără corp sau alte graniţe…nelocalizat. La realizarea acestui lucru mă aşteptam, nu ştiu de unde, probabil că am citit prea mult, să mi se facă frică. Nici gând de frică sau altfel de senzaţie de genul acela, doar o curiozitate, uşor amuzată. Priveam atent spre mix-ul de culori din faţă-mine. Am realizat! Despre asta este vorba! O joacă a contrastelor, care se îmbină într-o experienţă unică şi irepetabilă. Ce izvorăşte din prezenţa care Sunt. Nimic de temut, nici Rai, Iad, Purgatoriu,  doar o prezenţa care caută expresie, curioasă. Din invizibil şi nemărginit, în lumea formei şi a limitelor. Un ”infinit câmp” de potenţialitate. Simt că pierd experienţa în cuvinte, vrând să o explic într-un fel. Încercând, pentru că doar asta pot să fac, să descriu ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Mă amuz, de marea scenă de teatru pe care o văd în jurul meu. Mă minunez de multitudinea de personaje pe care le întâlnesc la fiecare pas. Fiecare prins în propriu rol, atât de complet încât toţi ar merita un oscar. Hahaha…Bine ai venit!

Sursa foto: https://pixabay.com/