Tag: fericire

Posted on

Gânduri…

Sunt gânduri pe care le pun pe foaie. Nu știu ce o să iasă și asta îmi stârnește curiozitatea. Aerul în jurul meu este plăcut. Am o senzație de liniște, pace…Așezare. Probabil este de la scaunul pe care stau.

Afară se inserează, E fain! Ziua cu noaptea se întâlnesc într-un dans haios. Oamenii sunt în tranșă lor, departe de ceea ce se întâmplă și adânciți în telefoanele lor. Zâmbesc, imi simt respirația cum intră și iese din plămâni. Respir universul, mă respir pe mine. E fain! Am ajuns să realizez ceva…Fiecare vis care nu este pus în practică moare, fiecare gând neenergizat dispare. Viața se desfășoară în fiecare zi, ea crește nonstop. Este o curgere de energie continuă.

Așa că tu cititorule care ai un vis, dacă nu lucrezi la el astăzi atunci visul tău moare. Se stinge ușor, ușor ca într-un final să-și dea ultima expiratie, nefiind inspirat de către tine.

Au trecut ani buni în care am așteptat să se întâmple ceva, ca într-un final să realizez că totul se întâmplă și eu sunt singurul care așteaptă. Uit, sau mă fac că nu văd uneori mințindu-mă că sunt prea slab pentru a face față curgerii vieții.

Se zice că ne certăm copiii atunci când le este frică de întuneric, dar omule matur, tu ajungi să îți fie frică de lumina. Un tip inteligent a spus odată : ” Oamenii nu poartă culori pentru că le este frică să fie văzuți”.

Este ciudat cum atunci când avem câte un copil mic pe mâna îl îmbrăcăm în tot felul de chestii caraghioase, îl împopoțonăm că pe o bijuterie că să-l observe tot poporul. Dar de noi uităm…purtăm blugi, tricouri, cămăși, bluze – negre, gri, kaki, mințindu-ne că este mai comod așa.

Cum ar fi dacă astăzi ai muri? Ei bine eu dacă mor astăzi vreau ca atunci când doamna moarte vine, măcar să mă găsească bine îmbrăcat, viu colorat. Atunci când mă vede să mă invite la dans, nu să-i fie rușine cu mine. Să-mi prezinte câmpiile alizee :)), mândră că îi întru în împărăție.

Pe vremuri în tradiția samurailor exista un obicei. Aceștia în fiecare dimineață se pregăteau pentru moarte printr-un ritual, care implica pe lângă aranjarea părului, tăierea unghiilor, îmbrăcarea unei ținute specifice și atenția la cel mai mic detaliu. Tradiția spune că se pregăteau pentru moarte, eu zic că se pregăteau pentru viață. Atenți și meticuloși, la ei și la cei care-i înconjurau.

Tu ce faci?

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Posted on

Rătăcire sau derivă…

Uneori stau şi mă gândesc care este motivul pentru care nu îmi urmez visurile? Ce mă ţine în loc? Ce mi-ar oferi un boost de energie, voinţă sau dorinţă? Nu găsesc nici un răspuns concret şi pot face doar presupoziţii. Pot lua postura de “părerist” :). Dar nici asta nu mă ajută. Sunt încă departe de atingerea a ceea ce eu numesc succes. Nişte scuze nu mă aduc mai aproape. Aştept inspiraţia şi rămân doar cu aşteptarea, fără nici un alt rezultat. Aştept să îmi vină acele cuvinte cu care o să impresionez…dar tot nimic. Aştept să fiu contactat de cineva care o să îmi recunoască meritele deosebite. Să îmi vorbească despre felul în care citesc eu oamenii şi văd cadre de referinţă, cum pot să demontez poveştile lor şi  fac măşti să cadă. Bullshit! ce fac dacă acel cineva nu apare? Aşteptarea nu pare a fi un plan bun sau fiabil în acest caz. Plus că dacă vreau să aduc ceva în fiinţă este treaba mea să-mi pun amprenta. Tu ce aştepţi? Aştepţi pe cineva care să te bată pe umăr şi să spună “- Wow ce treaba bună ai făcut! Felicitări!” Aştepţi pe cineva care să te ia de mâna şi să te ducă la sigur undeva, mai bine? Asta nu se va întâmpla, pentru că tu eşti singurul care ştie ce înseamnă mai bine pentru tine. Cu şi prin ochii tăi tu eşti singurul care-şi proiectează povestea. “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide”. Astea toate implică o acţiune din partea ta. Ai putea să-mi spui, dar stai aşa americanul înţelept spune… “Good things come to those who wait” . Adevărat, dar nu despre aşteptare este vorba, ci despre răbdare. Plantezi sămânţa, o uzi, o îngrijeşti apoi ai răbdare. Nu te apuci să scormoni pământul şi să te întrebi, unde îmi este recolta. Lucrurile nu funcţionează aşa…Închei printr-un citat care mi-a trezit un zâmbet mare  pe chip la citirea lui şi mi-a tras şi un semnal de alarmă :).

“Inspiration is for amateurs — the rest of us just show up and get to work. And the belief that things will grow out of the activity itself and that you will, through work, bump into other possibilities and kick open other doors that you would never have dreamt of if you were just sitting around looking for a great ‘art idea’.” -Chuck Close, American artist who achieved fame as a photorealist through massive-scale portraits.

Sursa foto: https://pixabay.com/

Posted on

Când îngerii cad…

A fost o perioada în care am rătăcit. Mi se părea că locul meu nu este aici, şi că aş putea să fac atât de multe alte lucruri. Totul în jurul meu scârţăia, sau cel puţin asta era senzaţia mea. Devenisem antisocial şi nimic nu mă mai mulţumea. M-am întors împotriva tuturor, şi cel mai interesant împotriva mea. Mă autosabotam, lăsăm baltă proiectele în care mă implicam. Îi dezamăgeam pe cei din jurul meu şi pe mine. Totuşi starea de disconfort prin care treceam, deznădejdea celorlalţi nu m-a făcut să spun stop. Voiam să plec. Nu ştiam unde, dar eram hotărât să o fac. Orice alt loc decât cel în care eram purta promisiunea unui “mai bine”, cel puţin în capul meu. Interesant era că eu nu ştiam ce înseamnă mai bine, dar mă încăpăţânăm să CRED într-o idee vagă, într-un altceva. Am pus punct relaţiilor cu cei din jurul meu, pentru a avea un început proaspăt. Altă idee cretină ce-mi zburda prin cap. Chestia asta cu un nou început, ca şi cum TU nu mai eşti TU, eşti ceva nou :)) rahat! Am un prieten care spune că oamenii nu se schimbă. Mi-a luat ceva să realizez cât de adâncă este vorba ce o spune. Am ajuns să realizez că oamenii nu fac decât să se descopere, pas cu pas. Pentru că se tem că dacă ar face-o dintr-o dată ar crăpa :). Ceva crapă întradevăr: sistemul de credinţe, identitatea, apartenenţa, ataşamentul, toate astea crapă şi lasă loc unei lumini ce da să iasă prin crăpături. Ne este frică de întunericul din noi încât nu am stat nici o secundă să ne punem problema că poate e lumina înăuntrul :))). Este evident, soarele răsare în fiecare zi şi aduce cu el lumina, necondiţionat. Oare şi noi suntem la fel dacă ne-am lasă dezgoliţi? Am aduce lumina? Târându-mă prin teatrul pe care-l jucam şi-l observam, ba victimă, ba agresor, ba fugar. Priveam stările prin care treceam de la o clipă la alta ca pe nişte scenarii pe care sunt obligat să le trăiesc pentru a le învaţa. Nu-mi putea explica. Lucid eram şi totuşi mă complăceam într-o joacă tragic-comică care producea celor apropiaţi durere. Acum plângeam, acum râdeam, acum eram gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a luat doar o clipă să realizez inutilitatea lucrurilor din capul meu care mă făceau să mă învârt într-o continuă frică perpetuă, fără direcţie. Stop! Respiră! Decide! Poţi! Îţi place comedia tragică, sau dansul conştient al existenţei?

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Miracolul vieţii

Este ora 20.00, tocmai am ieşit de la serviciu după o zi care în prima instanţă nu anunţa decât o întârziere de dimineaţă şi mult de lucru. Privesc în jurul meu şi am senzaţia că simt aerul aşezat. Este o senzaţie palpabilă, dar nu cu mâinile ci cu sufletul. Păşesc şi parcă totul cântă a armonie. Maşinile care trec pe drum, oamenii grăbiţi, vântul, parcă toate aceste elemente iau parte în crearea unui cântec al existenţei. Analizez corpul şi….simt fericire! Deşi corpul doare în urma unei febre musculare, sentimentul de fericire este viu şi vibrant. Păşesc şi cu fiecare pas se lărgeşte zâmbetul pe chip. Agitaţia a devenit cântec pentru urechile corpului meu, mersul este parcă precum un dans. În stânga mea o clădire în contrucţie îşi spune povestea prin zgomotele şi vocile celor care lucrează de zor la ridicarea ei. Simt linişte în interior. Culorile au devenit mai vii, vibrante. Copacii se mişcă şoptindu-mi lucruri despre viaţă, nu aud cuvinte…doar vibraţie la o anumită frecvenţă. Mă simt în siguranţă,  simt că am tot ceea ce am nevoie în clipa respectivă. Corpul respiră în ritmul lui lipsit de efort, inima bate constant şi-l acompaniază. Zâmbetul larg de pe chip exprimă ceea ce se întâmplă în interior. Ce miracol, ce minune! Un gând se ridică în aer şi-mi spune…” unde ai fost până acum, de nu ai văzut toate astea?” Încep să rad în hohote şi nu simt nevoia să dau nici un răspuns gândului. Bucuria domneşte în aer. ATÂT!

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

O porţie de supă :).

Un aşa zis prieten al meu mi-a spus să scriu despre fericire, pentru că în ochii lui par că aş fi unul dintre fericiţi.

Eu ori de câte ori am stat şi m-am gândit la ea, nu am putut găsi în mine o descriere precisă.

Se zice că este a minţii, a trupului sau a spiritului în diferite forme şi denumiri.

Fiecare experienţă umană are o baza chimică înrădăcinată în corp. Ştim despre tot felul de substanţe pe care le secretă corpul, aşa numiţii hormoni ai fericirii, precum endorfina, serotonina, dopamina şi mulţi alţii.

Ideea este că nu ne-am acordat timp să vedem care este reţeta chimică.

Deşi la baza o reţeta are aceleaşi ingrediente, dacă le oferi la 10 persoane diferite, fiecare va face varianta lui de supă. De unde şi multitudinea de “reţete” pe care le găseşti, online, offline.

Nu de reţete ducem lipsa ci problema este că nu putem susţine fericirea :).

Suntem în căutarea fericirii, sau urmărim ceva care să ne ducă spre într-o zi când o să fim fericiţi. În loc să căutăm ceva, mai bine am deveni maeştrii bucătari.

Să lucrăm cu supa din corpul nostru:).

Imaginează-ţi o situaţie în care, tu ai un bol de supă. Şi fiecare persoană care trece pe lângă tine mai aruncă câte un ingredient fără că tu să bagi de seama. Nu e de mirare că te trezeşti că peste zi supa ta are un cu totul alt gust decât cel iniţial.

Când erai copil trebuia ca cineva să te supere pentru a-ţi şterge zâmbetul de pe chip. Altfel asta era starea ta naturală.

Cu toţii am fost fericiţi la un moment dat. Dar am externalizat serviciile către Rai, Guru, Maestru, copil, soţ, soţie, iubit, iubită, prieteni sau societate.

Şi ne întrebăm:

– Unde a dispărut fericirea?

Dacă aştepţi să fii fericit, aşteptare plăcută.
Sunt întrebat uneori spre surprinderea mea: “-De ce râzi?” Eu răspund… “Habar nu am:))” posibil pentru că mă simt bine.

Tu când ai râs ultima oară?