Pe urmele dezvățului

De ceva vreme, am senzația că sunt pe urmele dezvățului.
Caut un concept, o idee sau ce știu eu ce, care să-mi ofere acel jackpot.
Care să mă scoată în lume, care să-mi dea ceva ce eu aveam vaga impresie că îmi lipsește, să-mi ofere recunoaștere.
De foarte multă vreme am așteptat ca cineva să-mi spună, băi ești bun, ce ai tu este valoros, sau ai calitatea ”x” cu care poți face ”y” lucruri.
Am realizat de ceva vreme că toooooată contrucția asta, toată așteptarea asta, nu era decât o poveste inutilă în capul meu.
Poveste insuflată de către societate, lume sau modelele cu care am crescut.
Fiecare face ce știe, asta am realizat.
Fiecare om face ceea ce îi este confortabil, cunoscut.
Iși propagă trecutul la nesfârșit schimbându-i doar masca.
Mai îi pune ceva accesorii, mai îi dă cu o altă culoare, face fix aceeași mutare în alt mod.
Apoi nu își explică, cum se face că a ajuns în același loc, cu aceleași probleme, sau se confruntă cu aceeași situație sau tip de situațîi.
Intâlnește oameni cu același caracter, în final concluzionând cu întrebarea clișeu “de ce mi se întâmplă numai mie?”
Răspunsul este simplu, ți se întâmplă numai ție pentru că asta alegi, conștient sau inconștient, ești dependent de niște tipare mentale și o chimie a corpului cunoscută ție.
Atâta timp cât îți este cunoscut te simți în siguranță, chiar dacă ceea ce îți este ție familiar este o stare de depresie, anxietate, furie, nervi, agitație sau lipsă, fie ea financiară sau sentimentală o vei propaga.
Dacă aș vrea să îți provoc acea stare și dacă ai un minim de luciditate ai realiza cum te ridici împotriva mea, cum primele cuvinte care-ți ies pe gură vin în apărarea și justificarea stării pe care o ai.
Ca și cum ești pregătit sau pregătită in avans pentru o astfel de situație.
Nu-i nici de mirare că faci acest lucru, doar ai acordat timp și energie acelei stări.
Ai construit-o cu măiestrie conștient sau inconștient uneori în ani de zile, acordându-i resursele tale.
Este creația ta și  ca orice creator, vrei nu vrei te îndrăgosteșți de ea și uneori uiți că tu ai făcut-o pe ea, nu ea te face pe ține.
Când ea ajunge să te facă pe tine, atunci ai ajuns în stadiul în care confunzi, te confunzi, te identifici cu ceea ce este parte din tine, dar nu este tot ceea ce ești sau poți fi.
Este ca și cum ți-ai tăiat aripile pentru că ai descoperit mersul biped, după ce 1 an te-ai deplasat de-a bușilea.
Este plăcut , este minunat să te îndrăgostești de propria creație, dar nu este plăcut ca aceasta să îți devină dependență.
Pentru ce să te consume, să te controleze?
Pentru ce să lupți pentru limitările tale?
Doar pentru a avea o identitate?
Pentru a te putea defini între niște granițe?
Mintea doar asta poate recunoaște, limite și puncte de reper.
Puse la un loc acestea îți oferă o identitate.
Identitate este masca pe care o prezinți lumii și cu care îți trăiești existența.
Dar cum nimic nu rămâne neschimbat, cum lumea aceasta este un vortex în continuuă micare, schimbare, transformare, tu pentru ce motiv stai agățat de niște credințe?
Doar pentru a putea pune degetul să spui, de aici până aici sunt eu?
Merită?
Fă-ți un upgrade!…vezi ce iese.

Hai pe urmele dezvățului!

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Când tai frunze în loc să plantezi copaci.

Ți s-a întâmplat vreodată să tragi de timp? În loc să faci lucrurile pe care ți le-ai propus, să te distragi cu tot felul de alte activități? Zilele acestea am făcut un upgrade la tema pentru situl pe care-l dețin. Am realizat într-un final că varianta veche era mult mai user friendly.

După ce am instalat-o am început să caut să schimb fontul și culorile. Uite așa m-am prins într-un uragan de idei care mai de care mai pline de frustrări și furie. Am izbugnit strigând la un prieten după ce acesta m-a întrebat ce vreau să fac.

S-a uitat la mine amuzat de frustrarea mea și mi-a zâmbit, lucru care a făcut să mă scoată din tumultul gândurilor și emoțiilor mele.

Am realizat că uneori este chiar indicat să ai pe cineva răbdător lângă tine care să te privească senin, să te asculte și să nu se lase prins în drama creată de mintea ta.

Nevoia mea de a căuta fonturi, culori, de a face modificări, este nevoia oricărui om care evită să facă ceea ce este esențial și care caută să se distragă de la scopul lui.

Cumva mintea noastră nu este satisfăcută de simplitate. Lucrurile naturale, spontane, lipsite de efort nu cad bine pentru ea.

Nu este de mirare că la un moment dat îți vine să îți ieși din minți și cazi pradă emoțiilor și compulsiilor. Mintea este un bun servitor dar un stăpân teribil, așa că ia controlul, stai de gardă la poarta minții tale și plantează copacii pe care vrei tu să ii privești, nu mai lasă buruienile să crească. Smulge-le!

Ce îți spune mintea ta?

Cum te distrage? Și acum că știi… Ce faci în privința acesta? Concret!

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Manifestare…

Am ajuns la concluzia că nu poți manifesta ceva fără a-ți pune atenția acolo. Fără că tu să dai ceva în schimb. Este totul un schimb de energie, uneori mai grosier alte ori mai subtil. “There is no something for nothing” în lumea fizicalitatii. Factorul primordial este că întâi de toate este necesar să FII, apoi să faci apoi să ai. A Fi a face, a ști, a avea. Aceasta este secvența divină.

Au trecut 35 de ani și până acum nu am fost curios să îmi cunosc limba pe care o vorbesc. Să înțeleg cu adevărat care este sensul cuvintelor pe care le scot pe gură.

Am trăit cu vaga impresie că așa trebuie să fie pentru că așa am învățat sau am fost învățat. Dar dacă nu este așa, dacă lucrurile stau altfel? Dacă tot ceea ce am învățat cu toate bunele intenții este eronat?

Poate este timpul să pun sub semnul întrebării majoritatea convingerilor pe care le am. Să le scot eu pe ele la tablă așa cum eu am fost scos cândva pentru ele. Pentru a-mi fii întipărite în memorie. Poate este timpul să-mi scot ghidul interior și să îl întreb când a făcut ultimul upgrade. Pentru că prea am senzația că îl urmez orbește. Poate gândurile pe care le am nu sunt ale mele, ci doar le am. Cine zice că dacă ai ceva este musai al tău?

Este timpul să fie timpul meu :).

de Călin Mugurel

Sursa foto: https://pixabay.com/

Când îngerii cad…

A fost o perioada în care am rătăcit. Mi se părea că locul meu nu este aici, şi că aş putea să fac atât de multe alte lucruri. Totul în jurul meu scârţăia, sau cel puţin asta era senzaţia mea. Devenisem antisocial şi nimic nu mă mai mulţumea. M-am întors împotriva tuturor, şi cel mai interesant împotriva mea. Mă autosabotam, lăsăm baltă proiectele în care mă implicam. Îi dezamăgeam pe cei din jurul meu şi pe mine. Totuşi starea de disconfort prin care treceam, deznădejdea celorlalţi nu m-a făcut să spun stop. Voiam să plec. Nu ştiam unde, dar eram hotărât să o fac. Orice alt loc decât cel în care eram purta promisiunea unui “mai bine”, cel puţin în capul meu. Interesant era că eu nu ştiam ce înseamnă mai bine, dar mă încăpăţânăm să CRED într-o idee vagă, într-un altceva. Am pus punct relaţiilor cu cei din jurul meu, pentru a avea un început proaspăt. Altă idee cretină ce-mi zburda prin cap. Chestia asta cu un nou început, ca şi cum TU nu mai eşti TU, eşti ceva nou :)) rahat! Am un prieten care spune că oamenii nu se schimbă. Mi-a luat ceva să realizez cât de adâncă este vorba ce o spune. Am ajuns să realizez că oamenii nu fac decât să se descopere, pas cu pas. Pentru că se tem că dacă ar face-o dintr-o dată ar crăpa :). Ceva crapă întradevăr: sistemul de credinţe, identitatea, apartenenţa, ataşamentul, toate astea crapă şi lasă loc unei lumini ce da să iasă prin crăpături. Ne este frică de întunericul din noi încât nu am stat nici o secundă să ne punem problema că poate e lumina înăuntrul :))). Este evident, soarele răsare în fiecare zi şi aduce cu el lumina, necondiţionat. Oare şi noi suntem la fel dacă ne-am lasă dezgoliţi? Am aduce lumina? Târându-mă prin teatrul pe care-l jucam şi-l observam, ba victimă, ba agresor, ba fugar. Priveam stările prin care treceam de la o clipă la alta ca pe nişte scenarii pe care sunt obligat să le trăiesc pentru a le învaţa. Nu-mi putea explica. Lucid eram şi totuşi mă complăceam într-o joacă tragic-comică care producea celor apropiaţi durere. Acum plângeam, acum râdeam, acum eram gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a luat doar o clipă să realizez inutilitatea lucrurilor din capul meu care mă făceau să mă învârt într-o continuă frică perpetuă, fără direcţie. Stop! Respiră! Decide! Poţi! Îţi place comedia tragică, sau dansul conştient al existenţei?

Sursa foto: https://pixabay.com/