Pe urmele dezvățului

De ceva vreme, am senzația că sunt pe urmele dezvățului.
Caut un concept, o idee sau ce știu eu ce, care să-mi ofere acel jackpot.
Care să mă scoată în lume, care să-mi dea ceva ce eu aveam vaga impresie că îmi lipsește, să-mi ofere recunoaștere.
De foarte multă vreme am așteptat ca cineva să-mi spună, băi ești bun, ce ai tu este valoros, sau ai calitatea ”x” cu care poți face ”y” lucruri.
Am realizat de ceva vreme că toooooată contrucția asta, toată așteptarea asta, nu era decât o poveste inutilă în capul meu.
Poveste insuflată de către societate, lume sau modelele cu care am crescut.
Fiecare face ce știe, asta am realizat.
Fiecare om face ceea ce îi este confortabil, cunoscut.
Iși propagă trecutul la nesfârșit schimbându-i doar masca.
Mai îi pune ceva accesorii, mai îi dă cu o altă culoare, face fix aceeași mutare în alt mod.
Apoi nu își explică, cum se face că a ajuns în același loc, cu aceleași probleme, sau se confruntă cu aceeași situație sau tip de situațîi.
Intâlnește oameni cu același caracter, în final concluzionând cu întrebarea clișeu “de ce mi se întâmplă numai mie?”
Răspunsul este simplu, ți se întâmplă numai ție pentru că asta alegi, conștient sau inconștient, ești dependent de niște tipare mentale și o chimie a corpului cunoscută ție.
Atâta timp cât îți este cunoscut te simți în siguranță, chiar dacă ceea ce îți este ție familiar este o stare de depresie, anxietate, furie, nervi, agitație sau lipsă, fie ea financiară sau sentimentală o vei propaga.
Dacă aș vrea să îți provoc acea stare și dacă ai un minim de luciditate ai realiza cum te ridici împotriva mea, cum primele cuvinte care-ți ies pe gură vin în apărarea și justificarea stării pe care o ai.
Ca și cum ești pregătit sau pregătită in avans pentru o astfel de situație.
Nu-i nici de mirare că faci acest lucru, doar ai acordat timp și energie acelei stări.
Ai construit-o cu măiestrie conștient sau inconștient uneori în ani de zile, acordându-i resursele tale.
Este creația ta și  ca orice creator, vrei nu vrei te îndrăgosteșți de ea și uneori uiți că tu ai făcut-o pe ea, nu ea te face pe ține.
Când ea ajunge să te facă pe tine, atunci ai ajuns în stadiul în care confunzi, te confunzi, te identifici cu ceea ce este parte din tine, dar nu este tot ceea ce ești sau poți fi.
Este ca și cum ți-ai tăiat aripile pentru că ai descoperit mersul biped, după ce 1 an te-ai deplasat de-a bușilea.
Este plăcut , este minunat să te îndrăgostești de propria creație, dar nu este plăcut ca aceasta să îți devină dependență.
Pentru ce să te consume, să te controleze?
Pentru ce să lupți pentru limitările tale?
Doar pentru a avea o identitate?
Pentru a te putea defini între niște granițe?
Mintea doar asta poate recunoaște, limite și puncte de reper.
Puse la un loc acestea îți oferă o identitate.
Identitate este masca pe care o prezinți lumii și cu care îți trăiești existența.
Dar cum nimic nu rămâne neschimbat, cum lumea aceasta este un vortex în continuuă micare, schimbare, transformare, tu pentru ce motiv stai agățat de niște credințe?
Doar pentru a putea pune degetul să spui, de aici până aici sunt eu?
Merită?
Fă-ți un upgrade!…vezi ce iese.

Hai pe urmele dezvățului!

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Care este perspectiva dependenței prin ochii mei?

Care este motivul pentru care fumatul a luat amploare?

Există un mic truc pe care cel mai probabil cei care produc țigări îl știu. Respirația conștientă este cea mai rapidă cale de a te conecta cu corpul tău. Ai observat cum ori de câte ori ești stresat simți nevoia să fumezi pentru a te calma? Ei bine, nu țigara este cea care te calmează ci simplul fapt că respiri într-un anumit fel. Schimbi practic tiparul respirației și îți muți atenția pe țigară. În felul acesta energia ta mentală se desprinde de problemă și este normal să nu mai aibă același impact asupra ta.

News flash: ori de câte ori îți schimbi tiparul respirației se schimbă și chimia în corp, so all you smart peoples, nu țigara te relaxează ci felul în care respiri.

Stăteam și vorbeam cu un coleg despre cât de util este fumatul.

  • gustul e nasol
  • substanțele pe care le bagi in tine sunt nasoale
  • hainele de pe tine miros ca dracu
  • dinții ți se îngălbenesc
  • degetele între care ții țigara de asemenea ți se îngălbenesc

Întrebări ce merită puse zic eu…

  • este poartă spre comunicare?

Copii mici în parc nu au nevoie de țigări să se întrebe de vorba. Numai adulții au nevoie de motive “solide” pentru a interacționa. Prejudecățile pe care le au despre ei și despre ceilalți nu le permite să aibă o interacțiune cu semenii lor, naturală de altfel.

  • makes you look cool?

Cât de cool poate arăta un om care este la milă unui obiect de 5 cm.

Bănuiesc că asta nu este o problemă dacă viața pe care o experimentezi este una de tot rahatul.

  • te relaxează, te scapă de stres?
  • fumezi când te plictisești?

Gândurile pe care le ai sunt de o anumită calitate. Când fumezi, mai precis respiri conștient ești mai prezent și automat plictiseala dispare.

  • creează dependență?

Ar fii stupid nu fii dependent de propria respirație. Altfel ai murii:)). Încetați mai credeți în bazaconii. Ai un sistem care s-a dezvoltat în decursul a milioane de ani sunt mai mult decât sigur poate face față unei așa zise dependențe.

  • este o portiță de relaxare? (pe asta am simțit nevoia să o repet).

Ești într-o companie așa proastă? Aici nu refer la cei din jurul tău, ci la ceea ce este în capul tău. ți mintea și gândurile plăcute și nu vei mai caută fugi de tine și cauți la ceilalți motive pentru a fi bucuros, fericit, calm, împăcat ori whatever!!!

  • fumatul ucide?

Nu specifică pe cine :)). Eu nu am văzut pe nici un pachet de țigări scrie – fumatul te ucide pe tine cel care alegi fumezi în clipă asta, nu fix acum, dar în timp.

  • marketing bun? campanii agresive? reclame reușite?

Bull shit exploatează nevoia primordială a vieții, schimbul de informație dintre medii, mai precis și simplu – RESPIRAȚIA.

Dacă fumezi pentru că îți place ,super! Îți urez viață lungă!

Dacă ești condus de un tipar compulsiv care duce la aprinderea unei țigări ca ultimă soluție să te simți mai bine, nasol.

În sesiunile de coaching la un moment dat unii clienți ajung și la acest aspect, dependența de țigări. Pentru mine omul nu este una cu țigara și nici țigara una cu omul, deci sunt independenți! Dependența este dată de atașamentul inconștient pe care omul îl oferă actului în sine. În majoritatea cazurilor clientul are un câștig emoțional în toată această poveste.

Cum este pentru tine?

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Când tai frunze în loc să plantezi copaci.

Ți s-a întâmplat vreodată să tragi de timp? În loc să faci lucrurile pe care ți le-ai propus, să te distragi cu tot felul de alte activități? Zilele acestea am făcut un upgrade la tema pentru situl pe care-l dețin. Am realizat într-un final că varianta veche era mult mai user friendly.

După ce am instalat-o am început să caut să schimb fontul și culorile. Uite așa m-am prins într-un uragan de idei care mai de care mai pline de frustrări și furie. Am izbugnit strigând la un prieten după ce acesta m-a întrebat ce vreau să fac.

S-a uitat la mine amuzat de frustrarea mea și mi-a zâmbit, lucru care a făcut să mă scoată din tumultul gândurilor și emoțiilor mele.

Am realizat că uneori este chiar indicat să ai pe cineva răbdător lângă tine care să te privească senin, să te asculte și să nu se lase prins în drama creată de mintea ta.

Nevoia mea de a căuta fonturi, culori, de a face modificări, este nevoia oricărui om care evită să facă ceea ce este esențial și care caută să se distragă de la scopul lui.

Cumva mintea noastră nu este satisfăcută de simplitate. Lucrurile naturale, spontane, lipsite de efort nu cad bine pentru ea.

Nu este de mirare că la un moment dat îți vine să îți ieși din minți și cazi pradă emoțiilor și compulsiilor. Mintea este un bun servitor dar un stăpân teribil, așa că ia controlul, stai de gardă la poarta minții tale și plantează copacii pe care vrei tu să ii privești, nu mai lasă buruienile să crească. Smulge-le!

Ce îți spune mintea ta?

Cum te distrage? Și acum că știi… Ce faci în privința acesta? Concret!

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/

Când îngerii cad…

A fost o perioada în care am rătăcit. Mi se părea că locul meu nu este aici, şi că aş putea să fac atât de multe alte lucruri. Totul în jurul meu scârţăia, sau cel puţin asta era senzaţia mea. Devenisem antisocial şi nimic nu mă mai mulţumea. M-am întors împotriva tuturor, şi cel mai interesant împotriva mea. Mă autosabotam, lăsăm baltă proiectele în care mă implicam. Îi dezamăgeam pe cei din jurul meu şi pe mine. Totuşi starea de disconfort prin care treceam, deznădejdea celorlalţi nu m-a făcut să spun stop. Voiam să plec. Nu ştiam unde, dar eram hotărât să o fac. Orice alt loc decât cel în care eram purta promisiunea unui “mai bine”, cel puţin în capul meu. Interesant era că eu nu ştiam ce înseamnă mai bine, dar mă încăpăţânăm să CRED într-o idee vagă, într-un altceva. Am pus punct relaţiilor cu cei din jurul meu, pentru a avea un început proaspăt. Altă idee cretină ce-mi zburda prin cap. Chestia asta cu un nou început, ca şi cum TU nu mai eşti TU, eşti ceva nou :)) rahat! Am un prieten care spune că oamenii nu se schimbă. Mi-a luat ceva să realizez cât de adâncă este vorba ce o spune. Am ajuns să realizez că oamenii nu fac decât să se descopere, pas cu pas. Pentru că se tem că dacă ar face-o dintr-o dată ar crăpa :). Ceva crapă întradevăr: sistemul de credinţe, identitatea, apartenenţa, ataşamentul, toate astea crapă şi lasă loc unei lumini ce da să iasă prin crăpături. Ne este frică de întunericul din noi încât nu am stat nici o secundă să ne punem problema că poate e lumina înăuntrul :))). Este evident, soarele răsare în fiecare zi şi aduce cu el lumina, necondiţionat. Oare şi noi suntem la fel dacă ne-am lasă dezgoliţi? Am aduce lumina? Târându-mă prin teatrul pe care-l jucam şi-l observam, ba victimă, ba agresor, ba fugar. Priveam stările prin care treceam de la o clipă la alta ca pe nişte scenarii pe care sunt obligat să le trăiesc pentru a le învaţa. Nu-mi putea explica. Lucid eram şi totuşi mă complăceam într-o joacă tragic-comică care producea celor apropiaţi durere. Acum plângeam, acum râdeam, acum eram gol, lipsit de orice sentiment. Mi-a luat doar o clipă să realizez inutilitatea lucrurilor din capul meu care mă făceau să mă învârt într-o continuă frică perpetuă, fără direcţie. Stop! Respiră! Decide! Poţi! Îţi place comedia tragică, sau dansul conştient al existenţei?

Sursa foto: https://pixabay.com/

Psihologia gândacului…

Astăzi scumpa mea a văzut un gândac. Speriată de astfel de făpturi a luat spray-ul şi a început să pulverizeze, până când gândacul a căzut pradă otrăvirii. Apoi a început să mă întrebe oare de unde vine şi ce-i cu el. Eu am spus că poate vine de pe gura de la canalizare. Ea nu şi nu, că sigur vine din altă parte, dându-mi o explicaţie aproape logică. “Vezi tu când l-am atacat cu spray-ul el a fugi în direcţia balconului, ceea ce înseamnă că de acolo vine. Gândacul a fugit spre direcţia pe care o cunoaştea”… spuse ea. Acum eu stăteam şi digeram informaţia pe care mi-o livra cu atâta patos şi convingere şi în capul meu s-a creat o legătură…Diferenţa între un gândac şi un om nu este aşa mare. Ori de câte ori ne simţim ameninţaţi “fugim”spre direcţia pe care o cunoaştem…nu ne gândim dacă este decizia corectă…alegem calea facilă…acolo unde ne este cunoscut. Teoria ei s-a dovedit a fi valabilă în cazul gândacului pentru că mai pe seară am avut un alt vizitator care a apărut din direcţia indicată de ea…şi care a sfârşit la fel, prin gazare. Acum eu stau şi mă gândesc. Cu o asemănare aşa flagrantă între comportamentul gândacului şi cel al omului, ce oare ne diferenţiază? Poate că avem capacitatea să alegem când devenim conştienţi? Poate că putem fi mai versatili în faţa pericolului? Oare o fi faptul că uneori puşi în lumina pericolului putem deveni conştienţi  de luciditatea din spatele fricii? Uneori avem tendinţa să fugim spre siguranţă…mă intreb, pentru ce motiv? Alteori ne complacem în nebunia de a face acelaşi lucru continuu deşi în aparenţă nu ne oferă nici o satisfacţie.  Ceea ce ne este confortabil şi ne protejează devine pe nesimţite şi cuşca în care ne închidem. Construim ziduri mentale pentru a rămâne prinşi între ele, şi ne sufocăm de spaţiu mult prea mic care ne rămâne după ce am făcut ditamai fortăreaţa. Gândacul nu a avut de ales şi s-a sufocat sub jetul aruncat cu presiune de spray. Tu te sufoci sub presiunea zidurilor construite de tine, a ceea ce tu crezi că este ACASĂ- SAFE! O iluzie… Nu proceda precum gândacul să fugi spre ACASĂ, asta nu ajută pe nimeni. În cazul lui şi-a dat de gol şi sursa din care venea. A te întoarce nu e bine pentru nimeni, a merge înainte poate oferi posibilităţi multiple. Presărate cu mici pericole pe ici pe colo. Ţine minte că tu eşti cel care-şi stabileşte graniţele. Înţeleptul gândac a plecat într-o călătorie şi a sfârşit în felul lui. Dacă ar putea vorbi, probabil nu ar avea regrete. Dar tu? Din fortăreaţa ta construită cu atâta grijă care acum ţi-a devenit temniţă. Ai curaj să păşeşti afară? Gândacul a ales…TU poţi?

Sursa foto: https://pixabay.com/

Perspective

Deseori observ cum aceeaşi situaţie înseamnă altceva pentru mulţi dintre oameni. Cum un copil poate părea în ochii părintelui sau a unui psiholog un caz de ADHD, sau prost crescut, neatent, ori pur şi simplu doar copil energic. Uneori mă amuz, uneori mă îngrozesc să mă gândesc cum se întâmplă de oamenii cresc oameni. Făcând acest lucru raportându-se la lucruri pe care le cred, nu pe care le ştiu. Realizez cât de puţine lucruri ştim cu adevărat. Mai nimic! Îmi zic când stau şi sunt sincer cu mine. Şi totuşi umblăm plini de noi cu gândul că ştim foarte multe. Realitatea este că suntem mult prea preocupaţi să trecem prin timp încât timpul trece peste noi. Ne trezim într-un târziu şi dăm înapoi pagina timpului într-o tentativă de amintire a ceea ce a fost. Apoi oftăm gândindu-ne, ce bine era pe atunci…înainte care de fapt este în urmă. Pentru că privim trecutul, proiectandu-l în viitor.   Nici unul nici celălalt neexistând decât ca şi concepte. Ne agăţăm de concepte abstracte, pierzând ceea ce este simplu, unic şi irepetabil…PREZENTUL. Ne pierdem în lumea lui cândva, mâine, poimâine şi uităm de AZI. Precum omul mereu pe drumuri. Atunci când este la servici se gândeşte ce bine ar fi fost să aibă mai mult timp alături de familie şi când este în familie se gândeşte câte lucruri a lăsat nerezolvate la servici. Rămân interzis în faţă teatrului tragic-comic pe care unii îl joacă inconştienţi, susţinând sus şi tare că altfel nu se poate. Cum viaţa pentru ei este doar un şir de probleme la care se adaugă clipe mici de fericire. Care par insignifiante şi pentru care uneori, nu prea merită să te osteneşti. Pentru că vin rar şi durează atât de puţin. Cum necazurile parcă-i caută şi au ceva personal cu ei. E doar un rol, ce pare atât de real, încât uneori te trage în vâltoarea lui. Te face să te identifici cu el, şi uiţi că tu eşti actorul. Atâta energie consumată în zadar. Atâta timp petrecut în inconştienţă. TREZIREA!