Tag: sesiuni

Posted on

Care este perspectiva dependenței prin ochii mei?

Care este motivul pentru care fumatul a luat amploare?

Există un mic truc pe care cel mai probabil cei care produc țigări îl știu. Respirația conștientă este cea mai rapidă cale de a te conecta cu corpul tău. Ai observat cum ori de câte ori ești stresat simți nevoia să fumezi pentru a te calma? Ei bine, nu țigara este cea care te calmează ci simplul fapt că respiri într-un anumit fel. Schimbi practic tiparul respirației și îți muți atenția pe țigară. În felul acesta energia ta mentală se desprinde de problemă și este normal să nu mai aibă același impact asupra ta.

News flash: ori de câte ori îți schimbi tiparul respirației se schimbă și chimia în corp, so all you smart peoples, nu țigara te relaxează ci felul în care respiri.

Stăteam și vorbeam cu un coleg despre cât de util este fumatul.

  • gustul e nasol
  • substanțele pe care le bagi in tine sunt nasoale
  • hainele de pe tine miros ca dracu
  • dinții ți se îngălbenesc
  • degetele între care ții țigara de asemenea ți se îngălbenesc

Întrebări ce merită puse zic eu…

  • este poartă spre comunicare?

Copii mici în parc nu au nevoie de țigări să se întrebe de vorba. Numai adulții au nevoie de motive “solide” pentru a interacționa. Prejudecățile pe care le au despre ei și despre ceilalți nu le permite să aibă o interacțiune cu semenii lor, naturală de altfel.

  • makes you look cool?

Cât de cool poate arăta un om care este la milă unui obiect de 5 cm.

Bănuiesc că asta nu este o problemă dacă viața pe care o experimentezi este una de tot rahatul.

  • te relaxează, te scapă de stres?
  • fumezi când te plictisești?

Gândurile pe care le ai sunt de o anumită calitate. Când fumezi, mai precis respiri conștient ești mai prezent și automat plictiseala dispare.

  • creează dependență?

Ar fii stupid să nu fii dependent de propria respirație. Altfel ai murii:)). Încetați să mai credeți în bazaconii. Ai un sistem care s-a dezvoltat în decursul a milioane de ani sunt mai mult decât sigur că poate face față unei așa zise dependențe.

  • este o portiță de relaxare? (pe asta am simțit nevoia să o repet).

Ești într-o companie așa proastă? Aici nu mă refer la cei din jurul tău, ci la ceea ce este în capul tău. Fă–ți mintea și gândurile plăcute și nu vei mai caută să fugi de tine și să cauți la ceilalți motive pentru a fi bucuros, fericit, calm, împăcat ori whatever!!!

  • fumatul ucide?

Nu specifică pe cine :)). Eu nu am văzut pe nici un pachet de țigări să scrie – fumatul te ucide pe tine cel care alegi să fumezi în clipă asta, nu fix acum, dar în timp.

  • marketing bun? campanii agresive? reclame reușite?

Bull shit exploatează nevoia primordială a vieții, schimbul de informație dintre medii, mai precis și simplu – RESPIRAȚIA.

Dacă fumezi pentru că îți place ,super! Îți urez viață lungă!

Dacă ești condus de un tipar compulsiv care duce la aprinderea unei țigări ca ultimă soluție să te simți mai bine, nasol.

În sesiunile de coaching la un moment dat unii clienți ajung și la acest aspect, dependența de țigări. Pentru mine omul nu este una cu țigara și nici țigara una cu omul, deci sunt independenți! Dependența este dată de atașamentul inconștient pe care omul îl oferă actului în sine. În majoritatea cazurilor clientul are un câștig emoțional în toată această poveste.

Cum este pentru tine?

de Mugurel Călin

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Intră în joacă!

Ce faci când eşti într-o situaţie în care gândul tău strigă către tine: “-Nu eşti capabil să faci faţă situaţiei!” Spui… fuck it! Şi accepţi provocarea sau intri în cochilia ta din care lucrurile par a fi în siguranţă. Mintea este făcută să te protejeze, nu spun că este bine sau rău dar acesta este scopul ei. Scop pe care şi-l îndeplineşte atât de bine pe cât a fost programată. Este ca şi cum tu ai avea o livadă de pomi fructiferi şi cineva te întreabă: -Ce creşti? Iar tu îi rapunzi pe un ton răspicat şi aproape dezamăgit: -MERE…pentru sunt singurele fructe care cresc la mine în livadă. Ei bine pentru că doar asta plantezi. Se zice că nu poţi învaţa un câine bătrân trucuri noi. Asta pentru că cei care au spus această zicală probabil se concentrau pe câine şi pe truc, în loc să îi aducă la cunoştinţă animaluţului că până şi el poate învăţa trucuri noi indiferent de ceea ce crede. O sa rămâi suprins să vezi ce pot face oamenii atunci când simt şi văd că există posibilitatea învăţării a ceva nou. Nu tot ceea ce facem iese din prima aşa cum ne dorim, cum ne aşteptăm. Şi asta iar face parte din mecanismul minţii de a ne proteja. Creearea de aşteptări, apoi neatingerea lor. Mereu lucrurile în capul nostru sunt învelite într-o aura misterioasă, un ceva care are legat de el promisiunea unui sentiment de a fi sau a te simţi într-un anumit fel la îndeplinirea scopului. Nu este decât praf în ochii celui ce crede în iluzii. Nimic pe lumea aceasta nu îţi va oferi un sentiment. Toate trăirile, sentimentele tale izvorăsc din interiorul tău. Le ai deja! Nimeni şi nimic nu îţi dă nimic deşi aşa pare. Alergăm înnebuniţi să obţinem ceva de la ceilalţi. O stare de bine, un zâmbet, aprobare, sprijin, mângâiere. Dacă priveşti atent toate aceste lucruri, senzaţii se întâmplă atunci când le dai voie să se întâmple. Ele izvorăsc din interiorul tău. Sunt deja potenţialităţi în tine şi ies la iveală atunci când le laşi, ţi le asumi şi le manifeşti. Tot ceea ce se întâmplă este un joc interior al formelor invizibile transformate în vizibil. Ne scapă faptul că sursa lor suntem chiar noi. Ai fost curios să închizi ochii pentru o perioada mai îndelungată să vezi ce se întâmplă cu lumea? La început poate apărea un zgomot, apoi imagini proiectate, reziduri ale minţii, interpretări, senzaţii, gânduri care zboară de colo colo şi te agaţă în vâltoarea lor. Dacă ai răbdare după o perioadă acestea se rarefiază precum aerul încărcat de peste zi la atingerea dimineţii. Uşor uşor gândurile se aşează, zgomotul intern se pierde într-o vastă dimensiunea a liniştii. Ataşamentul dispare şi rămâne doar o prezenţa, care observă, fără să judece, fără să interpreteze. O stare de a fi:). În livada ta cresc doar mere, pentru că tu eşti grădinarul şi asta plantezi, animăluţul din tine nu mai învaţă trucuri noi pentru că a uitat cum este să se joace sau măcar că se poate juca. Pentru ce te-ai limita la un set de credinţe fixe şi rigide?… Deja ai răspuns? Atunci poţi fi sincer cu tine şi să-ţi dai seama că, dacă nu joci la potenţial maxim te joci cu tine. Sau mai degrabă laşi mintea să preia controlul şi să facă ce ştie ea mai bine, să te ţină în graniţe fixe de protecţie. Cine se uită la aceeaşi piesă de teatru ani la rând? Ce om întreg la minte joacă acelaşi joc la nesfârşit? Cât mai ai de gând să dansezi după cum cânta mintea ta? Există riscuri, nu am să te mint…ori de câte ori păşeşti în afara ariei tale de confort şi siguranţă şi mai ştiu ceva…MERITĂ!

Intri conştient în joacă?

Sursa foto: https://pixabay.com/

 

Posted on

Psihologia gândacului…

Astăzi scumpa mea a văzut un gândac. Speriată de astfel de făpturi a luat spray-ul şi a început să pulverizeze, până când gândacul a căzut pradă otrăvirii. Apoi a început să mă întrebe oare de unde vine şi ce-i cu el. Eu am spus că poate vine de pe gura de la canalizare. Ea nu şi nu, că sigur vine din altă parte, dându-mi o explicaţie aproape logică. “Vezi tu când l-am atacat cu spray-ul el a fugi în direcţia balconului, ceea ce înseamnă că de acolo vine. Gândacul a fugit spre direcţia pe care o cunoaştea”… spuse ea. Acum eu stăteam şi digeram informaţia pe care mi-o livra cu atâta patos şi convingere şi în capul meu s-a creat o legătură…Diferenţa între un gândac şi un om nu este aşa mare. Ori de câte ori ne simţim ameninţaţi “fugim”spre direcţia pe care o cunoaştem…nu ne gândim dacă este decizia corectă…alegem calea facilă…acolo unde ne este cunoscut. Teoria ei s-a dovedit a fi valabilă în cazul gândacului pentru că mai pe seară am avut un alt vizitator care a apărut din direcţia indicată de ea…şi care a sfârşit la fel, prin gazare. Acum eu stau şi mă gândesc. Cu o asemănare aşa flagrantă între comportamentul gândacului şi cel al omului, ce oare ne diferenţiază? Poate că avem capacitatea să alegem când devenim conştienţi? Poate că putem fi mai versatili în faţa pericolului? Oare o fi faptul că uneori puşi în lumina pericolului putem deveni conştienţi  de luciditatea din spatele fricii? Uneori avem tendinţa să fugim spre siguranţă…mă intreb, pentru ce motiv? Alteori ne complacem în nebunia de a face acelaşi lucru continuu deşi în aparenţă nu ne oferă nici o satisfacţie.  Ceea ce ne este confortabil şi ne protejează devine pe nesimţite şi cuşca în care ne închidem. Construim ziduri mentale pentru a rămâne prinşi între ele, şi ne sufocăm de spaţiu mult prea mic care ne rămâne după ce am făcut ditamai fortăreaţa. Gândacul nu a avut de ales şi s-a sufocat sub jetul aruncat cu presiune de spray. Tu te sufoci sub presiunea zidurilor construite de tine, a ceea ce tu crezi că este ACASĂ- SAFE! O iluzie… Nu proceda precum gândacul să fugi spre ACASĂ, asta nu ajută pe nimeni. În cazul lui şi-a dat de gol şi sursa din care venea. A te întoarce nu e bine pentru nimeni, a merge înainte poate oferi posibilităţi multiple. Presărate cu mici pericole pe ici pe colo. Ţine minte că tu eşti cel care-şi stabileşte graniţele. Înţeleptul gândac a plecat într-o călătorie şi a sfârşit în felul lui. Dacă ar putea vorbi, probabil nu ar avea regrete. Dar tu? Din fortăreaţa ta construită cu atâta grijă care acum ţi-a devenit temniţă. Ai curaj să păşeşti afară? Gândacul a ales…TU poţi?

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Miracolul vieţii

Este ora 20.00, tocmai am ieşit de la serviciu după o zi care în prima instanţă nu anunţa decât o întârziere de dimineaţă şi mult de lucru. Privesc în jurul meu şi am senzaţia că simt aerul aşezat. Este o senzaţie palpabilă, dar nu cu mâinile ci cu sufletul. Păşesc şi parcă totul cântă a armonie. Maşinile care trec pe drum, oamenii grăbiţi, vântul, parcă toate aceste elemente iau parte în crearea unui cântec al existenţei. Analizez corpul şi….simt fericire! Deşi corpul doare în urma unei febre musculare, sentimentul de fericire este viu şi vibrant. Păşesc şi cu fiecare pas se lărgeşte zâmbetul pe chip. Agitaţia a devenit cântec pentru urechile corpului meu, mersul este parcă precum un dans. În stânga mea o clădire în contrucţie îşi spune povestea prin zgomotele şi vocile celor care lucrează de zor la ridicarea ei. Simt linişte în interior. Culorile au devenit mai vii, vibrante. Copacii se mişcă şoptindu-mi lucruri despre viaţă, nu aud cuvinte…doar vibraţie la o anumită frecvenţă. Mă simt în siguranţă,  simt că am tot ceea ce am nevoie în clipa respectivă. Corpul respiră în ritmul lui lipsit de efort, inima bate constant şi-l acompaniază. Zâmbetul larg de pe chip exprimă ceea ce se întâmplă în interior. Ce miracol, ce minune! Un gând se ridică în aer şi-mi spune…” unde ai fost până acum, de nu ai văzut toate astea?” Încep să rad în hohote şi nu simt nevoia să dau nici un răspuns gândului. Bucuria domneşte în aer. ATÂT!

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Picătura de curaj…

Vine o zi când stai şi parcă ceva te nemulţumeşte. În aparenţă totul merge bine, nu ai probleme, nu ai datorii. Câştigi substanţial şi totuşi eşti nemulţumit sau nemulţumită. Senzaţia durează câteva clipe, apoi minute, ore, zile, luni şi într-un final devine obişnuinţă. Ce să fie? “De ce” mi se întâmplă mie? Să existe un motiv real sau doar imaginaţie şi obişnuinţă? Contează? Viaţa care eşti caută expresie şi se bate cap în cap cu jocul psihologic al minţii care vrea o poziţie fixă, de siguranţă. Eu o numesc nebunie! Într-o lume în care totul se trasformă mintea caută permanenţă. Într-o lume în care fiecare respiraţie poate fi ultima mintea caută siguranţa zilei de mâine. Ce ai face dacă mâine nu ar exista? Adevărul este că nici nu există :)). Ce moştenire ai lasă celor care l-ar prinde pe mâine? Ai curaj să fii? Să te speli de credinţele şi valorile pe care le-ai moştenit. Să laşi diamantul care eşti să fie scos din nămolul gândurilor şi spălat prin apa contienţei pentru a-şi arăta adevărata lui strălucire. Spontan şi fără lecţia învăţată. Nu-ţi cer să uiţi tot ceea ce ai învăţat dacă asta crezi. Îţi cer doar să nu te mai indentifici cu ceea ce ai învăţat. Să te încrezi în viaţă, în ceea ce eşti tu defapt :). Să-ţi trăieşti viaţă? NU! Asta poate creea discuţii de genul: “- Adică să nu mă mai intereseze de nimeni şi nimic -Carpe diem!” Exclusivism şi teribilism! clar NU la asta mă refer! Ce spun eu este să FII VIAŢA! Incluziune totală, oricum asta eşti. Ceea ce tu expiri copacii inspiră, ceea ce ei expiră tu inspiri. Doar că nu o vezi şi nu o conştientizezi la nivel de experienţă. Lasă sămânţa din tine să încolţească. Nu mai ţine potenţialul închis de teamă că odată consumat o să rămâi fără. Nu este cazul şi este nenatural să vrei să păstrezi ceva ce nu ai dobândit. Ceea ce eşti, EŞTI! Nu ai dobândit prin urmare nu se poate pierde. Ai curaj să priveşti dincolo de gânduri? Să le laşi pentru o clipă de-o parte. Dincolo de credinţe? Să le laşi şi pe ele de-o parte. Dincolo de valori? să le laşi şi pe ele de-o parte. Dincolo de ceea ce crezi că eşti? Să laşi şi asta de-o parte. Le poţi lua după, ele te vor aştepta cu siguranţă :). Pentru că doar tu le poţi da ceea ce eşti…VIAŢă! O picătură intr-un vast ocean, inseparabil.

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

Perspective

Deseori observ cum aceeaşi situaţie înseamnă altceva pentru mulţi dintre oameni. Cum un copil poate părea în ochii părintelui sau a unui psiholog un caz de ADHD, sau prost crescut, neatent, ori pur şi simplu doar copil energic. Uneori mă amuz, uneori mă îngrozesc să mă gândesc cum se întâmplă de oamenii cresc oameni. Făcând acest lucru raportându-se la lucruri pe care le cred, nu pe care le ştiu. Realizez cât de puţine lucruri ştim cu adevărat. Mai nimic! Îmi zic când stau şi sunt sincer cu mine. Şi totuşi umblăm plini de noi cu gândul că ştim foarte multe. Realitatea este că suntem mult prea preocupaţi să trecem prin timp încât timpul trece peste noi. Ne trezim într-un târziu şi dăm înapoi pagina timpului într-o tentativă de amintire a ceea ce a fost. Apoi oftăm gândindu-ne, ce bine era pe atunci…înainte care de fapt este în urmă. Pentru că privim trecutul, proiectandu-l în viitor.   Nici unul nici celălalt neexistând decât ca şi concepte. Ne agăţăm de concepte abstracte, pierzând ceea ce este simplu, unic şi irepetabil…PREZENTUL. Ne pierdem în lumea lui cândva, mâine, poimâine şi uităm de AZI. Precum omul mereu pe drumuri. Atunci când este la servici se gândeşte ce bine ar fi fost să aibă mai mult timp alături de familie şi când este în familie se gândeşte câte lucruri a lăsat nerezolvate la servici. Rămân interzis în faţă teatrului tragic-comic pe care unii îl joacă inconştienţi, susţinând sus şi tare că altfel nu se poate. Cum viaţa pentru ei este doar un şir de probleme la care se adaugă clipe mici de fericire. Care par insignifiante şi pentru care uneori, nu prea merită să te osteneşti. Pentru că vin rar şi durează atât de puţin. Cum necazurile parcă-i caută şi au ceva personal cu ei. E doar un rol, ce pare atât de real, încât uneori te trage în vâltoarea lui. Te face să te identifici cu el, şi uiţi că tu eşti actorul. Atâta energie consumată în zadar. Atâta timp petrecut în inconştienţă. TREZIREA!

Posted on

Oglida spartă…

Am avut un vis, sau a fost real… Stăteam întins pe pat, pe la 1 A.M., ora mea favorită de contemplare. Apoi din senin totul s-a amestecat, ca într-un vârtej viu colorat, unde eu eram una cu totul şi totul eram eu! O senzaţie intensă m-a incercat, după care a apărut întrebarea…Unde sunt eu???!!?? Contrariat…priveam de parcă aş fi fost peste tot, precum o prezenţă şi atât. Fără corp sau alte graniţe…nelocalizat. La realizarea acestui lucru mă aşteptam, nu ştiu de unde, probabil că am citit prea mult, să mi se facă frică. Nici gând de frică sau altfel de senzaţie de genul acela, doar o curiozitate, uşor amuzată. Priveam atent spre mix-ul de culori din faţă-mine. Am realizat! Despre asta este vorba! O joacă a contrastelor, care se îmbină într-o experienţă unică şi irepetabilă. Ce izvorăşte din prezenţa care Sunt. Nimic de temut, nici Rai, Iad, Purgatoriu,  doar o prezenţa care caută expresie, curioasă. Din invizibil şi nemărginit, în lumea formei şi a limitelor. Un ”infinit câmp” de potenţialitate. Simt că pierd experienţa în cuvinte, vrând să o explic într-un fel. Încercând, pentru că doar asta pot să fac, să descriu ceva ce nu poate fi descris în cuvinte. Mă amuz, de marea scenă de teatru pe care o văd în jurul meu. Mă minunez de multitudinea de personaje pe care le întâlnesc la fiecare pas. Fiecare prins în propriu rol, atât de complet încât toţi ar merita un oscar. Hahaha…Bine ai venit!

Sursa foto: https://pixabay.com/
Posted on

O porţie de supă :).

Un aşa zis prieten al meu mi-a spus să scriu despre fericire, pentru că în ochii lui par că aş fi unul dintre fericiţi.

Eu ori de câte ori am stat şi m-am gândit la ea, nu am putut găsi în mine o descriere precisă.

Se zice că este a minţii, a trupului sau a spiritului în diferite forme şi denumiri.

Fiecare experienţă umană are o baza chimică înrădăcinată în corp. Ştim despre tot felul de substanţe pe care le secretă corpul, aşa numiţii hormoni ai fericirii, precum endorfina, serotonina, dopamina şi mulţi alţii.

Ideea este că nu ne-am acordat timp să vedem care este reţeta chimică.

Deşi la baza o reţeta are aceleaşi ingrediente, dacă le oferi la 10 persoane diferite, fiecare va face varianta lui de supă. De unde şi multitudinea de “reţete” pe care le găseşti, online, offline.

Nu de reţete ducem lipsa ci problema este că nu putem susţine fericirea :).

Suntem în căutarea fericirii, sau urmărim ceva care să ne ducă spre într-o zi când o să fim fericiţi. În loc să căutăm ceva, mai bine am deveni maeştrii bucătari.

Să lucrăm cu supa din corpul nostru:).

Imaginează-ţi o situaţie în care, tu ai un bol de supă. Şi fiecare persoană care trece pe lângă tine mai aruncă câte un ingredient fără că tu să bagi de seama. Nu e de mirare că te trezeşti că peste zi supa ta are un cu totul alt gust decât cel iniţial.

Când erai copil trebuia ca cineva să te supere pentru a-ţi şterge zâmbetul de pe chip. Altfel asta era starea ta naturală.

Cu toţii am fost fericiţi la un moment dat. Dar am externalizat serviciile către Rai, Guru, Maestru, copil, soţ, soţie, iubit, iubită, prieteni sau societate.

Şi ne întrebăm:

– Unde a dispărut fericirea?

Dacă aştepţi să fii fericit, aşteptare plăcută.
Sunt întrebat uneori spre surprinderea mea: “-De ce râzi?” Eu răspund… “Habar nu am:))” posibil pentru că mă simt bine.

Tu când ai râs ultima oară?

Posted on

Comoara care putrezeşte

Am avut curiozitatea să îmi testez corpul să văd pe unde mai sunt cu el din punct de vedere fizic.

Practicant de arte marţiale, sau cel puţin aşa mă ţineam minte, am realizat că ceea ce era în capul meu nu concordă cu realitatea. M-am înfuriat, apoi m-am supărat. Treceam de la furie la supărare, apoi de la supărare la furie.

Cum am permis să se întâmple una ca asta?

Acesta nu sunt eu!

Am rămas surprins când am realizat că acela era vehicolul pe care îl conduc. Unul care scârţâie şi despre a cărui mentenanţă am uitat cu desăvârşire.

Interesant cum, mai multă atenţie ofer telefonului decât corpului. Cum mai des îmi duc maşină la service pentru revizie decât mă uit la corpul meu. Şi totuşi am pretenţia să funcţioneze optim…dragule îmi pare rău că am uitat de tine.  Îţi mulţumesc pentru că indiferent de ceea ce eu am băgat în tine tu mi-ai rămas fidel. Indiferent ce ţi-am oferit ca şi combustibil tu ai avut inteligenţa necesară pentru a trasforma în energie şi nutrienţi.

Mă întreb când oare am început să uit de tine? Când am ajuns la concluzia că te pot abuza în fel şi chip cu tot felul de “mâncăruri şi băuturi”.

Sunt conştient că tu funcţionezi cu oxigen, dar în inconştienţa mea îţi dădeam apă minerală carbogazoasă. Te otrăveam cu dioxid ce carbon.

Când m-am apucat de nebunia asta?

Iartă-mă! Am uitat că eşti un templu. Am uitat de minunea care eşti, am uitat că ai fost plămădit din pământ pentru a-mi servi, ca un bun prieten, nu ca o badjocură.

Te văd acum prieten drag. Îţi mulţumesc! E timpul să îţi întorc favorul. Sunt mult mai atent la nevoile tale. Sunt mult mai conştient de compulsiile care-mi cer un handicap asumat. Să mă întrec la băutură ca a doua zi să mă laud, că sunt încă funcţional. Nu mai sunt puştanul care are ceva de demonstrat.

Iartă-mă! Mulţumesc!

Posted on

Când strugurii sunt acri, mănânc mere.

Deseori stau şi mă gândesc care-i treaba cu lumea asta, cu universul. Pentru ce sunt aici?…

Şi de fiecare dată ajung la acelaşi răspuns… Încetează să mai pui întrebări şi trăieşte!

Nimic magic în aparenţă. Să mă întorc la viaţa de zi cu zi, să fac ceea ce fac în fiecare zi… Muncă, acasă, somn, muncă, acasă ( timp cu familia), somn.

Ar “trebui” să fie mai mult de atât. Cel puţin speranţa unui cufăr magic undeva în viitor, pentru că trecutul nu mi l-a furnizat, până acum.

Wtf! Există?… nu există. O să fie?… nu o să fie!

Ne umplem capul cu întrebări fără răspuns, doar pentru a evita ceea ce este deja.

Avem aer?
– Avem!

Respirăm?
– Respirăm! ( conştient sau inconştient o facem ).

Bate inima?
– Bate ( şi asta fără să primească vre-o comandă inteligentă de la noi, cei care credem că suntem la butoane ).

Totul în existenţa se mişcă într-o direcţie sau alta, numai oamenii se pun de-a curmezişul vrând să realizeze nu ştiu exact ce.

Încotro oameni buni?

Către mai mulţi bani, mai mult timp liber, mai multe răsărituri pe malul marii sau vacanţe la ski?
Sau de ce nu, mai multă linişte, mai puţin stres, o bere rece, un vin fiert, o bucată de ciocolată care nu îngraşă.

Micile plăceri ale vieţii care parcă ne-au fost răpite de zgomotul unei societăţi care este într-o continuă viteză.

Şi societatea… cine-i societatea?

Eu unul sunt un om al cetăţii. Deci, sunt parte a societăţii şi aleg pentru mine în fiecare zi.

Alert, atent! Nu mereu îmi iese, dar când o fac, zâmbesc cu gura până la urechi că un smintit.

M-am mai prins odată de jocul meu. Eu centrez, eu dau cu capul, eu sunt în tribune şi huidui sau aplaud.

Am încetat să mă mai întreb cum sunt strugurii, pentru că am mere şi prefer să mă bucur de ele.

Tu ce alegi??
Sursa foto: www.piedicaincaleauitarii.ro/